Sunt în fața celor 7 copii din grupa mea și predau ceea ce am să îi trec puntea și în acest an. Îi știu, pe cei mai mulți dintre ei, de la începuturile întâlnirii lor cu limba pe care eu le-o predau azi, când încă scriam greu, cu litere de tipar. Pe alții i-am cunoscut mai sus pe traseul lor, printr-a patra. Îi cunosc, le știu animalele de companie, ultima carte citită, ultima ceartă cu sora sau fratele mai mare sau mai mic, nemulțumirea de la școală, știu despre supărarea mamei pe ei, de nota proastă de la info care a cauzat mare dramă pentru una din fetele din grup și a fost motiv pentru toți să îi fie alături, să sară ca să o susțină emoțional, să o întărească afectiv și argumentativ pentru întâlnirea de seară cu mama care cu siguranță avea să o certe. Știu despre Pisicile războinice, despre cearta de la ultima petrecere de la școala X, numele fraților, surorilor, mamelor, ultima năzbâtie de la școală, dezicerea de cea mai bună prietenă și apoi termenii reconcilierii. Știu de toate, amestecate, nu mă laud și nu le spun mai departe pentru că știu că sunt pentru mine. Îmi antrenez memoria să le țin minte preferințele acestor copii, să le susțin starea corectă, să îi fac să se întâlnească cu emoția lor. Știu pentru că vreau să știu și pentru că sunt atentă. Și pentru că îmi încep cursul cu aceeași întrebare despre săptămâna lor, weekendul lor, ziua lor până să vină la mine. Și ei îmi spun și știu că ce au spus, ca într-un cerc al încrederii, rămâne acolo, între noi. Orele noastre împreună încep cu acceptarea stării în care sunt, mai pe plus sau mai pe minus, și de acolo, integrând-o, pornim la drumul din acea zi. Lumea lor este despre ei încã și se simt iubiți când văd că îmi pasă. Simt pentru că mă aud întrebând de Ozi, de Alexandra, de Ștefan, de Karina, nume care pentru ei au rezonanță, mă văd unind punctele dintre ce mi-au spus data trecută și ce îmi comunică azi. Se amuză de memoria mea, dar eu știu că le place, îi văd că strălucesc când eu spun un detaliu pe care îl credeau uitat.

Lumea copiilor de lângă noi este despre ei. Vor să ne vadă că suntem atenți, implicați, că ciulim urechile și vrem de la ei mai mult decât lecția și informația de azi, vrem să fie uniți cu lumea lor, nu vor să se simtã scindați, să își lase starea la ușă când intră la ore sau când au teme de făcut. O iau cu ei și învață să facă ceva cu ea. Aceștia sunt copiii noștri, cei care ne spun încă cu ușurință că le place lângă noi și, dacă nu au puterea aceasta verbală încă, îți scriu pe tablă numele și îți pun o inimioară lângă. O atenție pentru tine pentru că ai fost atent cu ei. Copii care îți spun că te iubesc și stii că adevărul lor este acesta și, ca adult printre alți adulți care găsesc cu greutate cuvintele în desaga lor să îți valideze unele fapte, știi că acest adevăr al acestor copii este una din frumusețile lumii așa cum este. Pe lângă faptul că îi vezi că își așează frumos informația pe care tu le-ai predat-o și că acum folosesc cuvinte ca heart-warming (nu ai fi zis că va veni ziua asta) sau că s-au reținut, în sfârșit, corect, verbele neregulate la past tense în propozițiile lor, adică această cunoaștere pe care o ai cu tine și care, deocamdată, te face puternic, învață să accepți că acum, în acest moment, ei sunt aceștia care sunt, nu alții pe care i-ai dori și, integrand stările lor prezente, pășește împreună cu ei spre planul pe care ți l-ai stabilit azi.

Îi invit pe părinți să fie atenți la acești copii ai lor care încă pot spune lucruri, care te îmbrățișează cu candoare, care încă iartă dacă știi să le ceri asta. Au sufletul mare ei și se uită la noi amuzați uneori. Prindeți aceste cuvinte ale lor, fiți interesați de lumea lor, dați-le timp din ziua voastră, atenție și prezența voastră neîngrădită de telefoane măcar 30 de minute pe zi, ca un ritual, în această vacanță, pentru că în această prezență înflorește copilul. Tot din experiența mea vă spun că în adolescență nu vor mai spune așa ușor despre ei, atunci doar le vom intui preferințele. Pentru că noi am uitat cum a fost cu noi, dar la adolescență avem nevoie să ne distanțăm de adulții din jurul noastru ca să vedem cine suntem, să ne măsurăm forțele să începem să devenim. Acum, în nuca în care sunt, avizi de atenție și dornici să dea și să primească iubire, ei pot da și lecții cu ușurință.
Din starea mea de prezență în fața lor se naște apoi, cu răbdarea, starea lor de prezență în fața mea și pe taskurile pe care le cer de la ei. Nu invers. În starea de atenție și de interes a adulților de lângă ei, copiii învață atenția de care au nevoie. Învață iubirea, grija, cooperarea emoțională. Când ai atenția aceasta pentru ei, îi înveți, fără să le spui în cuvinte, despre importanța atenției, le oferi o superputere.

Cristina Licuță
Profesor și manager Next Step, Brașov